Autoportrete

La inceputul lui februarie, ca in aproape fiecare sambata, am trecut pe la adapost sa mai dau o mana de ajutor la facut curat, sa piptanat cateii, la dat pastile si facut injectii, la dat mancare, la sortat catelusi. Ajung acolo, ma schimb (da, avem o cameratuta in care sunt tinute medicamentele si mancarea si ne schimbam acolo), si ma striga Ionut, ingrijitorul, ca: “hai sa-ti arat ce am gasit”. Si scoate din padogul puilor un pumn de caine foarte frumusel si foarte mititel, imi spune ca “nu vrea sa manance nimic” si il pune la loc.

Imi vad de treaba si in timp ce aranjam asternuturile din niste custi, Ionut ma roaga sa-i dau eu acelui puiut de mancare cu seringa. Asa ca impreuna cu Vlad, un voluntar, ne-am chinuit sa-i dam papa, dar cand il vedeam cat se chinuia sa scape de seringa noastra, am zis ca poate o pot lua cu mine la Bucuresti si sa o duc la veterinar sa vad de ce nu mananca. Cer voie, mi se spune ca o pot lua, sun si cer cusca pentru transport, mi se spune ca mi se poate da, asa ca am lasat mititelul sa doarma, la “sub-bratul” unui catel mult mai mare. Tremura si incerca sa-si gaseasca un locusor unde sa-i fie mai bine, iar compania celuilalt catel se pare ca i-a placut cel mai mult. Se uita la mine printre gratii cu ochisorii ei mari, avand o privire de catel neajutorat si suferind.

Atunci cand a plecat Vlad, am zis ca plec si eu ca sa ma ajute putin cu rucsacul cu camera foto. Am infofolit bine catelul si am plecat spre casa. Ajung acasa, ascund animalutul la mine in camera si incerc sa-i dau papa. Nu a vrut, i-am dat apa. Mama imi spune ca “poate are parvoviroza”, eu ii spun ca sa taca ca nu are nimic. L-am convins pe tata sa mearga cu mine la veterinar. Cand a vazut-o a inceput sa rada.

Eu: “Iti place, recunoaste!”
Tata: “Eh… si mie mi-s dragi animalele… dar eu nu le aduc acasa!”
Eu: “Hai ca e frumoasa, ii gasesc stapan repede.”

Ajung la veterinar, si incep: “Catelul asta a fost abandonat…” (zambet pe fata medicului) “…in fata portii adapostului si nu mananca nimic de doua zile”. O pun pe masa, incearca sa simta ceva la ea in burtica, ii face trei injectii subcutanat si imi spune ca i-a facut glucoza (eu fac ochii cat cepele, ca nu ma asteptam sa-i faca altfel decat intravenos). Intreb daca e OK sa o iau cu mine la Bucuresti, imi spune ca da si ca imi spune ce sa-i fac acolo. Ii mai face o injectie cu vitaminele B1, B6 si C, dupa care imi zice: “iti spun ce sa ii faci la Bucuresti. Dupa o saptamana o duci la vaccin.” Iar raman tampita, ca ma asteptam sa-mi zica ce i-a facut si ce sa ii faca un medic de acolo ca sa nu moara de foame or smth. Intreb ce are, imi zice ca din cauza stresului ca a schimbat mediul nu mananca. Intreb ce sa fac daca nu mananca. Imi zice cu zambetul pe buze ca o sa manance. Zic ca okay si plec acasa cu animalul. Peste o ora il sun sa-i spun ca face diaree cu sange si ca vomita. Mi se spune ca are mult viermi si la intrebarea “ce pot sa-i fac?” imi zice ca sa-i dau ceai de menta. Iar zic okay si-i dau ceai de menta.

Deoarece mi s-a spus ca pot sa-i fac baita, i-am facut, ca putea ingrozitor. Si deoarece de uscator s-a speriat de moarte, am stat si am sters-o bine de tot cu un prosop si in final am zis ca “hai ca e curata; poate sa doarma putin in pat la mine”. Mare greseala. M-a trezit sa verse. Am dat-o jos. A terminat, am luat-o la loc. M-am trezit ca nu-mi puteam misca capul. Nu pricepeam de ce naiba. Apoi am simtit niste labute prin par. Am zis “gata, te-ai uscat, treci la locul tau!”. Am pus-o la locul ei. Si ce face mogaldeata? Se chinuie sa se urce pe patul de trei ori cat ea. Si reuseste. Si ii dau pana la urma voie sa doarma cu mine. Mai ales ca stiam ca inainte isi tot schimba locul in care incerca sa doarma, nu se simtea in largul ei pe nicaieri. Si nu puteam sa nu observ dorinta ei de afectiune si sa uit ca desi era la mine de cateva ore, dadea toata din codita cand ma vedea intorcandu-ma in camera.

Desi ma gandeam sa mai raman o zi in Piatra cu ea sa o mai vada un veterinar (nah, dupa antecedente nu-mi venea sa o duc la acelasi), m-am hotarat sa plec cu ea dis de dimineata cu trenul. O pun eu frumos in cusca de transport si o ascund printre bagaje. Pana la urma, ca sa nu-mi raceasca, am luat la mine in brate. Doamna din dreapta se uita la ea cu niste ochi atat de blanzi… si din cand in cand ii zambea. Cea din stanga imi povestea despre animalele ei. Si nu mai tacea. Si cand tacea imi puneam castile ca poate se simte si tace de tot. Dar de unde? Norocul meu ca pe la Focsani a mai intrat o tipa la fel de vorbareata la noi in vagon si am scapat de stres. Mitica a dormit tot drumul, cu mici exceptii.

Ajungem noi frumos in Bucuresti si mergem la primul veterinar recomandat. Si ne spune: “a, pai dupa semne aproape sigur e parvoviroza; saptamana asta mi-au murit 3 catei de parvoviroza; e epidemie in toata tara.”. Sa cad din picioare, evident… Ii face o gramada de injectii. Avea temperatura mai mica decat cea normala si ne spune ca asta e de bine, ca daca o avea mai mare era si mai nasol. Si ca daca scapa de primele trei zile, scapa de tot. Ne informeaza ca nu are testul pentru parvo si nici serul si ne trimite acasa, sa venim a doua zi.

Acasa statea putin la ea in “patut”, se chinuia 10 minute sa plece cat mai departe de el ca sa vomite… Si tot asa. Uneori avea doar senzatia aia de voma si nu vomita si se chinuia foarte tare sa stea cat mai departe de patutul ei desi ii era frig si tremura, chiar daca in casa era cald, dar ea era hipotermica. Pana la urma ne-am hotarat sa mergem la un cabinet deschis diminica la ora 21. Si acolo ni se spune ca daca testul de parvoviroza iese negativ, ar vrea sa-i faca si de jigodie (boala lui Carre) pentru ca avea secretii cam nasoale la ochisori. Nici nu stiam care sa ma rog sa aiba (pentru cine nu stie, putini dintre cateii cu una din bolile astea scapa si si mai putini raman fara sechele). Ne spune ca sa asteptam 10 minute sa apara sau nu si a doua liniuta. Dar dupa mai putin de 30 de secunde a doua era mai mult decat clara. Se crucesc toti medicii de pe acolo, dupa care incep sa-i faca analize de sange, sa ii dea tot felul de chestii prin perfuzii, sa-i faca serul anti-parvo & stuff. Ni se recomanda sa o lasam internata. Ne intreaba cand s-a nascut, dar noi “nu stim”, rasa la fel, “nu stim”. “Nici nume nu stiti?”… “Ba da! Vista.” Toata clinica radea de numele ei. Prost nume i-am ales. Poate daca nu avea un nume asa peiorativ avea o simpla indigestie. Ma gandeam in tren ca mai bine ii puneam Skinny, pentru ca asa era, iar cand viitorul stapan ma va intreba de ce o cheama asa, sa-i spun ca parca era de la Auschwitz cand am gasit-o.

A doua zi m-am dus la ea si am stat pe capul ei. Voma mai putin si mai rar si doar bila. In Piatra imi voma si apa si ma intrebam ce naiba era. Apoi am aflat ca nu trebuie sa-i dai nimic daca are parvo, ca ii irita si mai tare stomacelul si o durea si mai tare. Cand am ajuns acolo era si deshidratata… Toata lumea se mira cat de curatica este si cat se chinuie sa nu vomite la ea in cosulet. Era in perfuzii aproape non-stop si dormea la fel de mult.

In a treia zi la fel, am stat o multime cu ea la clinica. Voma si mai rar, dar tot bila era (logic), care stiti cu totii ca e extrem de amara. Insa se chinuia foarte tare sa se ridice sa faca asta, ceea ce in ziua de inainte nu era o problema. Mergea, insa aproape ca se dezechilibra. Mi se rupea inima cand vedeam cat de slabuta putea sa fie, cand stiam cat de amar era ceea ce tot voma, cat de mult era si cat de mult se chinuia totusi sa-si tina culcusul curat cand ea abia avea putere sa se tina pe picioare.

In a patra zi, ca in fiecare dimineata, am aflat de la domnisoara care era de garda ca acum i se dadea si oxigen ca la oameni cand ii vezi prin spitale in filme. Acum nu a mai vomat decat o data. Si atunci nu a mai reusit sa se ridice, a trebuit sa o tin ca sa poata voma, pentru ca nu-si mai putea ridica caputul. In timp ce doamna doctor ii schimba asternutul, a fost lasata in “pozitia de sezi”, adica in fund, dar a cazut imediat in botic… O mutam de pe o parte pe cealalta din cand in cand si gemea non-stop. Nu mai dormea, statea cu ochisorii intredeschisi, gemea si respira lent. La 5 seara nu mai puteam de foame si de somn, asa ma m-am hotarat, din pacate, sa plec acasa si am lasat-o singurica.

In seara asta la 11 se implineste o luna de cand a murit. Sigur i-as fi gasit foarte repede stapan. Era curata, ambitioasa, sociabila, nu fusese traumatizata, era foarte frumoasa… Asta daca ne-am fi hotarat s-o dam, ceea ce, cel mai probabil nu s-ar fi intamplat.

Donez catei de talie mare si altii de talie medie care au 2 luni. Sunt deparazitati, vaccinati, sa nu pateasca si ei ca Vista, si cu carnetele de sanatate. Daca stiti pe cineva care vrea: 0732 40 50 60 si 0741 046 446.

De ziua Romaniei, pe 23 august, in ultimul an al comunismului romanesc am miscat prima data la mama in burta. De ziua unirii principatelor, cand se implineau 131 de ani de la eveniment, m-am nascut.

Un an mai tarziu mi s-a facut poza asta:

Dupa inca 17 ani am avut majorat.

Bunica mi-a spus fara sa vrea ca stie ca vine Tudor (cine imi citeste blog-ul l-a vazut comentand si parca traformandu-mi blogul in al lui) de ziua mea. Eu i-am zis ca nu vine si a ramas asa. Tudor imi tot cerea fotografii facute de mine si mie imi era lene sa i le dau. Miercuri seara am fost invitata la un vernisaj cu un autor necunoscut. Am zis ca merg.

Joi ramane sa-mi aduca tata sacosa cu sucuri si cu fursecuri (eu aveam doar bomboane la mine) inainte de ora de fizica. Partial se intampla, doar ca in loc de fursecuri mi-a adus un afis. Nu l-am bagat in seama, mi-am vazut de servit colegii cu bomboane. Anca m-a ajutat sa le dau suc, ea a vazut afisul dar nu a spus nimic. L-a lasat intins pe banca, prima banca de langa usa. Eu stateam in mijloc ceva mai in spate. Diriga incepuse sa asculte si eu eram foarte stresata ca stiam ca am doar o nota si toata clasa cate doua. Dar brusc observ afisul. Si parca pe el era o fotografie facuta de mine. Era si rucsacul meu pe respectiva banca si nu puteam sa vad tot ce era scris. Vazusem doar “IOANA CRETU” si “fotografie”, doua fragmente din numele meu si din ce scria dedesupt. Dupa ce m-am chinuit eu sa vad ce scria pe afis, fara rezultate, am rugat-o pe Anca sa-mi dea afisul. Oricum deja imi tremurau picioarele. Well, pe afis scria “CATALINA IOANA CRETU”, “expozitie personala de fotografie”. Asa am aflat ca vernisajul la care fusesem invitata era chiar al meu. Deoarece dupa ce am vazut poza stiam ca Tudor a organizat si avand in vedere ca tata mi-a adus afisul, ai meu au fost complici, am incercat sa le trimit cate un mesaj. Dar nu am putut. Acum era uuuusor stresata si din cauza fizicii. Dar mai tare nu reuseam sa ma calmez din cauza afisului. Evident, am inceput sa-mi fac griji gandidu-ma la ce fotografii or fi si cate, ma rugam sa fie putine, pana in 10. Am reusit sa trimit un mesaj lui Tudor, de la care am mai aflat si ca mama a fost cu ideea inca de inaintea sarbatorilor, am aflat cum au fost selectate si prelucrate fotografiile, cum ca am afise pe toate intrarile de la Winmarkt.

Intr-un final s-au terminat si orele. M-am dus fericita acasa unde m-am pupat cu ai mei si m-am dus in camera ca sa iau nste chestii si sa stau doua minute pe net. Acolo am descoperit un sul mare alb si nu ma prindeam ce o fi. Pana la urma l-am desfacut si erau doua printuri enorme, cu doua fotografii de-ale lui Tudor Pantelimonescu, idolul meu de cand eram mica, pe care mi le-a facut cadou. O sa le inramez si o sa le pun deasupra patului. Imi plac extrem de mult.

Ma astepta Tudor al meu la biblioteca, asa ca am fugit acolo. Panorile, absolut superbe, erau intinse pe jos si ma asteptau ca sa scot doua. Well, pot sa spun ca am fost destul de dezamagita de unele fotografii. Ma asteptam la niste prelucrari mai logice la unele poze, asa cum nu ma asteptam sa apara vreodata in vreo expozitie multe dintre acele poze. A fost greu sa ma hotarasc. Erau cate 4 fotografii pe un panou. Si pe fiecare cate o poza buna la care imi era greu sa renunt. Asa ca am scos din prima unul care nu m-a incantat absolut deloc. Si am mai ales inca unul, fiind nevoita sa renunt la o poza care imi placea, dar celelalte erau prea varza (macar pe celelalte panouri erau relativ decente, sau mai multe bune printre care una sau doua naspa rau).

Am plecat sa-mi cumpar hainute si am ales eu pantalonii, iar camasa si margele mi le-a ales vanzatoarea, care a fost foarte de treaba, iar bluza a fost foarte apreciata. La ora 17 am ajuns si eu la biblioteca. Stiam cine va vorbi, cine a organizat totul si cum, nu aveam de ce sa imi fac griji. Nu aveam nici un fel de emotii. Dar avea Cristina, profa de la palatul copiilor, care a organizat expozitia din noiembrie, si pentru mine. Speram sa nu fiu nevoita sa vorbesc si eu, speram sa o pot lasa doar pe ea sa vorbeasca si eu sa scap. Dar toata lumea se uita mirata la mine cand ea a terminat asa ca am scos si eu doua vorbe, total incoerent. Cristina a vorbit mai mult despre mine decat despre expozitie, pentru ca tot imi spunea inainte de vernisaj ca o sa ma duc acasa si o sa scriu tot ce nu mi-a placut. Si mi-a dat de inteles ca e asa stresata din cauza ca stie cat de critica sunt. Dupa ce am vorbit, lumea s-a uitat la fotografii, a comentat, a criticat, a mancat si a baut, am primit flori si cadouri, am stat de vorba cu cine apucam. Mi s-a cantat pe jumatate “la multi ani” si am suflat in lumanari. A fost cel mai funny moment, ca voia sa ma pozeze o vecina si se tot chinuia sa stau cum voia ea. Intre timp ma chinuiam sa raspund politicos la mesajele cu “la multi ani” de la numere de telefon pe care nu le cunoasteam. Eu tot aflam de persoane care stiau de expozitie si au avut grija sa nu aflu nimic. Mai ales Cristina, care se chinuia sa afle fotografii din Piatra Neamt fara sa aflu si eu. Cei de la biblioteca nu au putut sa spuna ceva intr-o conferinta de presa de frica sa nu aflu eu.

Nu stiu pana la cat am stat acolo, dar ma durea spatele ca naiba.

So, ce nu mi-a placut:

selectia fotografiilor

Ce mi-a placut:

Pentru cine vrea sa vada, fotografiile sunt expuse la Biblioteca Judeteana “G.T. Kirileanu”, in sala cupola, pana pe 7 februarie.

Nu pot decat sa le multumesc tuturor celor care s-au straduit sa-mi faca un cadou superb de ziua mea si celor care au fost prezenti la vernisaj, chiar daca eu nu mi-as fi facut niciodata expozitie personala, cum a zis si Cristina.

Eram în clasa a IV-a când am văzut pe TVR1 un documentar despre deltă. Delta Dunării, mai exact. De atunci, în fiecare an m-am rugat de ai mei să mergem în deltă. Evident, mereu mi se spunea că sunt mulţi ţânţari acolo. Şi, evident, tot la mare mergeam. Dar anul ăsta am reuşit. Am fost în deltă! Evident, nu cu ai mei.

M-au ciupit trei tantari şi am observat ca lasă urme chiar nasoale pe pielea mea. Dar au trecut. Mai nasol a fost faptul că atunci când ne-am urcat în barcă ca să mergem sa facem poze pe Dunăre, am uitat să mă dau cu ceva anti-soare. Şi am simţit mult timp consecinţele.

La început, dezamăgire totală. Apă în stânga, apă în faţă, apă în dreapta, apă dedesupt, cer deasupra… Åži doi-trei copaci. Dar în ultima (să zicem) zi am fost cu barca cu niÅŸte băştinaÅŸi, cum face toată lumea. La început, apă în stânga, apă în dreapta, apă jos, apă în faţă, cer deasupra, doi-trei copaci, iar prietenul meu îmi tot spunea că să-i dau lui camera să facă poze dacă eu Å£in 100-400mm L-ul degeaba pe aparat. La un moment dat a început să fie interesant. Copaci în stânga, copaci în dreapta, apă în faţă. Åži flori. DrăguÅ£e flori. Am făcut pe acolo câteva poze. Well, când vă duceÅ£i în Deltă ÅŸi vreÅ£i pe apă cu barca ca să faceÅ£i fotografii, încercaÅ£i să vă găsiÅ£i un barcagiu de treabă, care nu opreÅŸte ÅŸi porneÅŸte când are muÅŸchii lui chef. Seara am fost iar cu barca. De data asta la rezervaÅ£ie. Păsări în stânga, păsări în drepata… A fost fun. Plin de pelicani ÅŸi fotografi entuziasmaÅ£i să-i pozeze. Dar mie mi-au plăcut plantele alea care ieÅŸeau din apă. Superbe. Frumos aproape-apus. Mi-a plăcut. Clar că a fost cel mai frumos moment din deltă. Evident, cele mai frumoase poze din deltă sunt facute de prietenul meu. Nu are nici un farmec sa pozezi cu 400mm un cârd de pelicani, când eÅŸti la 300m de ei. Peisajul ăla cu plantele respective ÅŸi cu o pasăre zburând pe deasupra face totul.

Dar după cum spuneam, asta s-a întâmplat în ultima zi. În prima noapte am stat cu ochii pe cer. A fost superb. Nu mi-a venit să cred ce cer poate să fie. Am văzut super cer în Călimăneşti. Nu mă aşteptam să mai văd prea curând aşa ceva. Dar a fost wow. Am văzut Calea Lactee şi din Piatra Neamţ în vremurile lui bune, când încă aveam cer bun. Am văzut-o şi din Cluj. Dar acum am văzut-o până aproape de orizont, foarte aproape. Păcat de un far care-mi impotmolea privirea înspre nord. Se apropia maximul Perseidelor şi evident, am avut ocazia să văd mai mulţi meteori decât am văzut toată viaţa mea la un loc. Dar nici un bolid.

Am văzut păsări înotând, păsări zburând, păsări mergând, plutind, uscându-se la soare. Dar cel mai tare mi-a plăcut la satul ăla că erau numai căţei mici. Cei mari erau de import.

Când mă fac mare vreau să fiu wildlife photographer!

Noi, pasionaţii de fotografie de la Palatul Copiilor Piatra-Neamţ, avem plăcerea de-a vă invita la expozitia de fotografie „Fotosinteze” deschisă pe perioada 15-29 noiembrie 2007, la Biblioteca Judeţeană ”G.T. Kirileanu”, in sala „Cupolă”. La vernisaj va vorbi domnul profesor de arte vizuale Augustin Cristea, joi 15 noiembrie 2007, ora 17:00.
Lucrările prezentate sunt create de Cătălina Alexandru, Ioana Atomei, Teodora Buleu, Roxana Calin, Ana-Maria Ciucanu, Cătălina Creţu, Alexandra Cucoş, Otilia Doboş, Ioana Grama, Irina Hanganu, Lavinia Iancu, Adrian Leonte, Alexandra Macsim, Ingrid Mihuţ, Tudor Panduru, Vlad Potop, Andreea Rotaru, Adina Teleucă, Alexandra Todirică, Sabina Varvara şi Andreea Văcăreanu, sub îndrumarea doamnei Cristina Spânache-Petrariu.

Click pe imagine pentru a vedea afiÅŸul clar.

Miercuri, 10 octombrie 2007, ora 17:00 vernisaj în cupola Bibliotecii Judeţeane G.T. Kirileanu, lângă sala de audio-vizual. Va vorbi domnul Dumitru Bezem, iar expoziţia va putea fi văzută până pe 24 octombrie.

Numele noastre le puteţi vedea pe afiş, aşa că tot ce vă spun este că toţi suntem la licee din Piatra Neamţ şi că ne place fotografia.

Afişul este făcut de Ionuţ Husanu.